Și durerea apare, iar și iar, până în momentul morții. Încerc să mă detașez zilnic de ceea ce mă omoară, adică de mine. Dualitatea personalității mele nu mă lasă să trăiesc, nu mă lasă să respir aerul pur al Mării Baltice. Imediat ce simt puțin aer curat îmi aprind o țigară, deși urăsc țigările de aici în totalitate, mă pierd ușor în sunetul valurilor pe care le aud doar eu, de aici din depărtare. Aud cântecul mării, aud durerea ei și strigătul ei, fundul mării mă cheamă. Am să mă duc, dar nu acum, mai aștept puțin. Trebuie să mai dau piept anumitor persoane (cred ca corect e „să mai dau piept cu anumite persoane), trebuie să mai dobor niște obstacole, dacă aleg să sfârșesc pe fundul mării, am s-o fac demn și cu visele împlinite.

Sunt plecat de acasă dintr-un motiv absurd, sunt plecat de acasă doar ca să fiu plecat. În fiecare zi îmi plâng de milă doar ca să primesc atenție, doar ca să nu mă simt singur și mă tot întreb „de ce mă simt singur?” (sau mă tot întreb de ce mă simt singur.) Pentru că nu mă înțeleg cu mine, pentru că partea rațională din mine omoară copilul ce zace pe podea zilnic, puțin câte puțin. Cineva mi-a zis: „ Te rog să nu te maturizezi niciodată. Dacă te maturizezi n-o să mai fim prieteni.”, dar din păcate asta se întâmplă cu mine acum. Sunt în acea parte de tranziție, sunt în zona de tampon, dar în același timp în zona de conflict între mine și… mine. O văd din simplele discuții cu oamenii. Nu mă mai interesează banalul, nu mă mai interesează micile conversații care nu duc la nimic, care nu-mi antrenează creierul. Devin tot mai preocupat de politică, de problemele vieții sociale și de lumea asta care se scaldă în căcatul propriu. Devin omul ăla care se contrazice mereu cu tine pentru că nu-i împărtășești opinia și care poate se va contrazice cu tine chiar și în momentul în care el nu are dreptate. Încep să nu mai gust glumele inocente și spuse de copilul din mine, sau de copilul din tine, încep să fie amare. Încep să pun mereu față în față gluma și realitatea, observând că realitatea zdrobește fără milă gluma inocentă spusă cu zâmbetul pe buze. Încep să devin un bătrân, din punct de vedere psihic, într-un corp de tânăr. Un tânăr în floarea vieții, dar care este secat de toate problemele. Este secat de media, de valul de informații și de filtrul stricat pe care-l deține. Copleșit de rău, de prostie, simt cum zi de zi îmbătrânesc cu cel puțin un an și îmi rămâne doar să văd cum mulți dintre cei pe care îi cunosc rămân tineri, pentru că nu le pasă sau pentru că reușesc să filtreze informația. Eu nu pot. Nu pot să mă comport de parcă nu-mi pasă. Nu pot să filtrez informația, mă hrănesc cu ea, este unul din multele mele vicii. Sunt un om vicios, iar informația este moldaminul meu care-mi oferă durerea la care râvnesc și pe care o urăsc în același timp.

Încerc să întineresc, dar nu mai am scăpare. Am fost prins în vârtejul problemelor și gândurilor care mă duc departe de copilărie și nu mai am cum să scap. Îmi iau adio de la copilărie, pun în dulap și ultima jucărie și am s-o scot când o să-mi văd copilul bucurându-se de fructul vieții, exact cum făceam și eu înainte să renunț la cel mai bun prieten al meu, copilăria

 

 

Translated by Anamaria Bălă

 

 

And the pain appears, again and again, until the moment of death. Every day I try to detach myself from what’s killing me, and that would be me. The duality of my personality doesn’t let me live, it doesn’t let me breathe the pure air of the Baltic Sea. As soon as I feel some fresh air I light up a cigarette, although I totally hate cigarettes from here. I slowly lose myself in the sound of waves that only I can hear. I hear the sea’s song, I hear its pain and its scream, the bottom of the sea is calling me. I’ll be gone, but still I have to wait a little. I have to face some people, I have to get past some obstacles, if I choose to end at the bottom of the sea, I’ll be dignified and my goals will be achieved.

I left home for an absurd reason, I left home just to be gone. Every day I feel sorry for myself just to get attention, just to not feel alone and I keep asking myself why I feel so alone. Because I don’t get along with myself, because every day, little by little, the rational side of me is killing the child who sit on the floor. Someone told me:„ Please don’t grow up. If you do, we can’t be friends anymore.”. But unfortunately this is happening to me right now. I’m in that part of transition, in the buffer, but at the same time in the conflict zone, between me and myself. I can see it by simply talking with someone. I’m not interested in small talks that aren’t going anywhere, that don’t put my brain into function. I became more interested in politics or about social life’s problems and this world that sink in it’s own shit. I become that kind of man that is always arguing with you, just because you aren’t on the same page with him and it’s ready to support his idea even if his not right. I’m starting to not taste the innocent jokes anymore, told by the child who’s hiding in my soul or in yours, they become bitter. I start to put face to face the joke and the reality, observing that reality crushes without mercy the innocent joke that was said with a smile on the lips. Mentally, I start to become an old man, caught in a young body. A young man drained by all problems. Drained by the media, by all that information and that broke filter that he owns. Overwhelmed by bad and stupidity, I feel like I’m getting older day by day with at least one year and all that remains is to see how many people stay young, because they don’t care or they can filter the information. I can’t. I can’t act like I don’t care. I can’t filter the information. I’m feeding myself with it. It’s one of my vices. I’m a vicious man and the information is my moldamin that gives me pain that I want so bad and that I hate at the same time.

I try to get younger, but I can’t escape. I get caught in the whirl of my problems and thoughts that take me away from childhood. I say goodbye to my childhood, I put in the closet the last toy and I’ll bring it out when I’ll see my child enjoying the fruit of life, exactly how I did before giving up on my best friend, childhood.

 

Anunțuri